Interviu cu un destin

Viorel Padina este un poet. Unul adevarat. Când si-a publicat, în fine, volumul de versuri Poemul de otel în 1991, la aproape 10 ani de la premierea lui de catre „Cartea Româneasca”, Nicolae Manolescu scria : „Aparuta în 1982, [cartea] l-ar fi situat [...]alaturi de Mircea Cartarescu, neîndoielnic poetul generatiei ’80, la fel cum Nichita Stanescu a fost poetul generatiei ’60”.

Dar Viorel Padina este si un protestatar anticomunist, autorul prea putin cunoscutului "Apel catre Europa”, singurul text vadit anticomunist produs de vreun intelectual român în anii ’80. Si tocmai opozitia sa fara rost l-a facut sa astepte 10 ani pâna sa-si vada versurile nu doar premiate, ci si publicate. O proba de rezistenta victorioasa, de sfânta superbie într-o lume care continua sa fie si astazi înspaimântator si plictisitor de nevertebrata (însa, fireste, bine informata). Cunoscându-l, am avut senzatia limpede ca am întâlnit un destin – lucru rarissim printre membrii speciei homo sapiens.// Sorin Cucerai


Agresiunilor de tot felul nu li se putea raspunde decât prin contralovituri


Cum s-a nascut Apelul catre Europa?


Un plan de revolta contra regimului comunist (a carui opresiune în primul rând ideologica o resimteam acut, fie numai si în momentele când ma duceam la Ion Gheorghe, redactorul de poezie de la revista "Luceafarul", ca sa-mi publice vreun textulet, iar el îmi spunea ca textele mele nu merg deocamdata, ci mai târziu) îmi încoltise în minte înca din timpul facultatii, mai precis prin 77-78, dar l-am abandonat temporar, nestiind nici precis ce-ar trebui sa fac, nici cu cine as putea sa fac ceva. Însa dupa ce-am terminat facultatea, în 1979, si-am parasit Bucurestiul amicitiilor literare în care ma aflasem prins timp de mai multi ani, ducând o viata felixita în felul ei, viata compusa din faptele si vorbele unor insi superinteligenti, ce pot crea iluzia libertatii chiar si într-o puscarie, si m-am izbit nemijlocit de crunta si hâda realitate a restului SSMD ("societatea socialista multilateral dezvoltata"), unde lipsa de libertate - în primul rând - o resimteam acut, revolta mea fata de aceasta specie infernala - repet, lagarul SSMD - a reizbucnit mai întâi destul de benign, totusi, sub forma unor scrisori piparate ca aluzie pe care le expediam din Izbiceni - locul meu de munca, de la Consiliul Unic Agroindustrial de Stat si Cooperatist zonal - lui Nicolae Manolescu, la Bucuresti si altor prieteni literari.


Apoi, dupa ce-am aflat ca securistii îmi interceptasera deja scrisorile, stirea asta, departe de a ma speria, n-a facut decât sa ma îndârjeasca si mai tare. Descopeream, jicnit în idealismu’ meu funciar, o noua mârsavie a infamului: violarea secretului corespondentei. Dispretul oarecum copilaros pe care-l avusesem pâna atunci fata de Regim napârli în oroare. Patrundea în mine (crescând gradat) ideea ca agresiunilor de tot felul pe care Regimul le înfaptuia contra noastra nu li se putea raspunde, în mod serios, decât prin contralovituri. Noul stadiu al opozitiei mele s-a reflectat prompt în continutul epistolelor catre N. Manolescu, din ce în ce mai dure. De fapt, stiind de-acum ca aceste scrisori sunt interceptate, eu ma adresam direct securistilor, sub pretextul ca vorbesc cu-ai mei corespondenti (care de altfel nu mi-au raspuns niciodata, cu exceptia lui Calin Vlasie din Pitesti si a lui Emil Hurezeanu din Sibiu). Ca sa-l feresc pe Manolescu de neplaceri, am mers la el la Filologie si l-am avertizat ca scrisorile ce i le adresam sunt citite si-n alta parte, si daca în aceste conditii mai pot totusi sa-i scriu. Manolescu a râs si a exclamat: "Ei, si? Lasa-i sa vina sa ma întrebe despre ele, caci atunci o sa-i întreb si eu: De unde stiti?!".

Cu timpul revolta mea tindea sa debordeze însa marginile fatal limitate ale unui simplu plic, iar prin iunie-iulie 1980 redebuta în mine ideea unei actiuni forte contra Molohului, desi înca nu stiam precis ce voi face. Am început sa tatonez pe ici-colo, printre prieteni si cunoscuti de încredere, daca la o adica ar merge alaturi de mine într-o anumita chestie. "Ce chestie?!" eram întrebat, iar faptul ca raspunsul meu nu era clar în detaliu i-a îndepartat pe unii ab initio. Dar psyche al meu, otravit la culme de hâda realitate, si liber de femeie, casa, masa sau situatie (pe vremea aia becheream), nu mai era dispus la nici un fel de diplomaticale. În consecinta, am pornit sa compun un material hiperdur, în care atacam totu’: Occidentu', pentru faptul de a ne fi abandonat, cinismu' iresponsabil al "destinderii" (promovate de politicieni gen Willy Brandt, de ex.), Ortodoxismu', cu perversul sau precept "orice Imparatie este de la Dzeu" (chiar daca vine prin dracu'), inumanul Lagar Socialist, utopia criminala a Colectivismului, monstruosul "om nou" precum si, bineînteles, Comitetul Politic Executiv.


Materialul (intitulat Apel catre Europa si destinat sa ajunga, într-un fel sau altul, la Conferinta pentru Securitate si Cooperare în Europa, de la Madrid), se încheia asa: "Dar oricât de teribil si de inuman ar fi acest lagar comunist, iata ca el este suportabil, totusi, pentru Haftlingul de rând: pentru “omul din popor”. Pentru acest oriental sau orientalizat (pregatit în mod originar sa suporte totul, cu infinita moliciune orientala, ca un res) nimic nu pare a fi atât de grozav încât sa-l determine sa protesteze. Tragedia deci nu se petrece, cu adevarat, cu acesta. Ea începe abia atunci când malaxorul comunist întâlneste corpuri si constiinte mai dure, înca neîndobitocite, nedevitalizate, neorientalizate, neortodoxe; asadar, atunci când dintii sai întâlnesc oameni europeni, intelectuali...Intelectualii sunt cosmarul conducerii lagarului, sunt cei ce n-o lasa sa horcaie în somnul utopiei sale. Caci, iata, ce tot vor acesti scriitori si artisti, acesti savanti care nu stiu decât sa critice si sa ceara bani, libertate si alte porcarii occidentale si care pun astfel bete în roatele Malaxorului? S-a ajuns pâna acolo încât conducerea Lagarului sa nu-si poata îndeplini în bune conditii, din cauza acestora, misiunea sa istorica de formare a omului nou, perfect îndobitocit si aplatizat. Ia sa facem o sedinta la Comitetul Politic Executiv si sa vedem despre ce e vorba. Sa-i intimidam, sa-i dam pe mâna Securitatii, iar daca vor continua s-o faca pe desteptii, sa-i legam. Doar nu vom rata un potential popor de oameni noi, viitorul nostru stiintifico-fantastic, din cauza câtorva insi decadenti, reactionari... // Acesti insi decadenti apeleaza azi la Europa; daca suntem atît de putini, aceasta se datoreaza faptului ca multi dintre colegii si compatriotii nostri sunt terorizati, inhibati de perspectiva privarii fizice de libertate si a represaliilor, altii au constiintele deja castrate, orientalizate, obsedate de ideea supravietuirii cu orice pret, iar ceilalti, în fine, cei mai multi, nu mai sunt. Rugati-va pentru ei!"


De ce un Apel fara echivoc anticomunist?


Pentru ca mie, cel putin, îmi era clar ca Raul consta în sistemul comunist, în primul rând, si abia apoi în oamenii acestuia, fie ei ceusisti, dejisti ori stalinisti. Pusi în aceleasi conditii sociale sau chiar si naturale ori individuale, oamenii reactioneaza, în proportie de 97-98%, la fel.


Cine l-a citit?


Îi numesc în ordine cronologica: mai întâi, un anume Istrate Dorel, primul meu tradator, un vag cunoscut din caracuda Cenaclului de luni, pe care l-am invitat sa semneze, ba chiar i-am lasat un exemplar al Apelului cu întelegerea sa mi-l restituie, semnat sau nu, a doua zi, însa tembelul l-a predat la Militie, apoi Romulus Brâncoveanu, actualul politolog si adjunct de la "Sfera Politicii", pe vremea aceea student la filosofie, apoi primii mei semnatari, poetii Angela Marinescu & Sergiu Filip (Paul Daian), despre care voi mai vorbi, pe urma celalalt semnatar al apelului, poetul Eugen Suciu, actualul patron de la restaurantul "Casa Scriitorilor", locul unde a fost semnat primul Apel catre Europa, la 7 octombrie 1980, poetul Petru Romosan si eseistul Dan Arsenie, aflati de fata, dar nesemnatari ai apelului, în fine, poetul Calin Vlasie, actualul patron al editurii "Paralela 45" din Pitesti, la care am lasat apelul cu semnaturile si care îmi promisese ca-l va trimite peste granita, printr-un amic din Israel. Iar dupa ce Vlasie le-a spus celor de la Cenaclul de luni ca am fost arestat, întreg Cenaclul a aflat de asemenea, înca din octombrie 1980, despre Apel si chiar a vrut sa se revolte si sa protesteze contra arestarii mele, însa a fost calmat de mentorul si coordonatorul nostru, N.Manolescu.


Ce s-a întâmplat, de ce Apelul n-a mai ajuns în Vest?


Te rog sa ma crezi ca nici astazi nu stiu prea bine de ce n-a mai ajuns apelul, atunci, în strainatate. Vlasie mi-a spus ca dupa ce si-a dat seama c-am fost retinut sau arestat de Secu, s-a speriat ori s-a fâstâcit atât de tare încât a ars apelul, dimpreuna cu tot epistolarul meu, pe care i-l lasasem de asemenea în seara de 8 oct.1980, dupa care l-a informat pe N.Manolescu despre arestarea mea, alertând si tot Cenaclul de luni.


Însa pot în schimb sa spun clar - de-acuma - cine m-a tradat cel mai tare în afara de acel prostanac Istrate Dorel, pe care abia îl cunosteam si la care, de fapt, nici nu trebuia sa apelez. Iuda al meu a fost, ei bine, unul dintre cei 3 cosemnatari: si anume Sergiu Filip (Paul Daian), pe care l-am descoperit siderat în martie 2004 la dosarul "Cronicarul" ca fiind sursa Sorin (si înca una cu vechime, daca am înteles eu bine) a baietilor!


Plec la razboi si nu se stie daca o sa mai viu înapoi


Dar a urmat al doilea Apel...


Ideea celui de-al doilea Apel mi-a venit dupa ce prietenul meu cel mai bun, Petre Dinca, pe care îl cunosteam de la vârsta de 4 ani si care-mi fusese coleg de facultate si de camin, de altfel, a venit într-o zi din ianuarie 1981 si mi-a spus ca baietii, profitând de faptul ca el era deja informatorul lor (pe care îl acrosasera subt numele conspirativ Miron, imediat dupa ce se angajase ca jurisconsult la Tabacaria Corabia, în 1977-78 ), i-au dat misia sa ma fileze pas cu pas si sa raporteze ce spun, ce gândesc si ce intentionez sa fac, într-un cuvânt sa vada daca m-am potolit dupa apelul din octombrie 1980. Dupa ce Petre mi-a spus (fara nici o întârzire sau ezitare) despre ce-i vorba si dupa ce-am meditat serios la ce va urma, l-am chemat într-o zi (dar înca nu i-am dezvaluit nici lui c-aveam de gând sa lansez al doilea Apel) si i-am dictat, efectiv, prima nota informativa pe care trebuia sa le-o dea baietilor în dosar "Cronicarul" (primul meu d.u.i., al doilea fiind d.u.i. "Poetu", creat în 1983), din care trebuia sa reiasa ca AVP (acestea sunt initialele numelui meu) s-a potolit, în esenta, si e hotarât sa-si vada de treaba si de persoana sa, ca tot rumânul cu scaun la cap.


Acum nu mai locuiam în camera oficiala de la Izbiceni (unde concepusem primul Apel si unde baietii îmi facusera o temeinica perchezitie, caci dupa musamalizarea cazului, bineînteles ca organele de conducere ale ceapeului nu ma mai lasasera sa stau acolo), ci locuiam acasa la Gura-Padinii, de unde mai faceam câte un tur-doua pe saptamâna pe la unitatile din zona, ca sa ma pun la curent cu noutatile de servici. Între timp lucram de zor la confectionarea samizdatului "NU!" - despre care vom mai avea ocazia sa vorbim -, propunându-mi ca dupa ce voi termina redactarea acestuia sa-mi pun iar tabara la Bucuresci, spre a gasi noi comilitoni în stare sa semneze alaturi de mine contra "tagmei jecmanitorilor" si pentru draga noastra Freedom, în vremea asta baietii dormind dusi, bine ametiti de informatiile hipnagogice ale lui Petrica-Miron.


Când totul a fost gata, în august 1981, i-am scris viitoarei mele sotii, Mariana (cu care ma cunoscusem în mai 1981), ca plec la razboi si nu se stie daca o sa mai viu înapoi, i-am zis si mamei sa se uite bine la mine, caci nu se stie daca o sa ma mai vada si l-am întrebat, în fine, si pe bunul meu pretin, Petre : mey baiete, vii cu mine, sau ba? Si ca sa vedeti ce pretin mi-a fost omul ista, aflati ca a zis: "Da, vin!" si-a plecat cu mine spre Pitesti, în ciuda opozitiei lu’ nevasta-sa (care bineînteles ca nu stia despre ce-i vorba, însa banuia ea ceva), iar la Pitesti în gara ne-am întâlnit cu acelasi Calin Vlasie, care acum mi-a zis din start ca nu se mai complica în nici un fel si m-a avertizat vadit speriat: "Vezi tu pe dracu, de data asta!".


În fine, m-am deplasat apoi la Bucuresti, instalându-ma la Hotel "Venetia" si trimitându-l pe Petre înapoi, acasa, ca sa mai faca rost de ceva bani si sa-i linisteasca pe securistii locali, cumva, iar eu am început sa caut comilitoni pentru cauza mea.


Dar samizdatul?


În timp ce ma pregateam pentru al doilea Apel, din august 1981, vreme în care îi amageam pe baieti ca m-am facut cuminte, eu confectionasem febril samizdatul "NU!", pe care intentionam sa-l prezint viitorilor mei comilitoni, spre a-i convinge sa semneze si mai abitir apelu' si sa intre în hora-mi contestatara. Propriu-zis, samizdatul consta dintr-un caiet-registru dictando, pe care erau scrise ori lipite o serie de texte subversive (inclusiv Apelul catre Europa, varianta a 2-a, doar putin deosebita de prima), plus alte diverse poze acid comentate, ale sefului statului de atunci et aliis ejusdem farinae. Pe prima coperta era lipita o dactilograma cu urmatorul cuprins: "Revista NU! - organ anticomunist. Nr.1/1981. Prim-redactor: A.V.Padina".


Primii care l-au vazut au fost ai mei de la Gura-Padinii (care ma priveau cum tot tai cu foarfeca si lipesc cu clei), dar nu prea au înteles despre ce-i vorba, cred. Apoi l-a vazut, biensur, Petre Dinca, semnatarul si chiar transcriptorul, dupa dictarea mea din memorie, a celui de-al doilea Apel, pe urma Calin Vlasie, în momentul când m-am întâlnit cu el în gara Pitesti si când mi-a spus ca nu vrea sa "mearga" cu mine, apoi l-au citit prietenii Ilie Fintoiu si Marin Gheorghe, din Curtea de Arges, în fine, l-a vazut N.Manolescu, atunci când i l-am aratat în bucataria apartamentului sau din Straduintei 11 (în timp ce în sufrageria alaturata se aflau Mariana Marin, Magda Cârneci, Elena Stefoi, Traian T. Cosovei, M. Cartarescu, Matei Visniec, Ion Stratan si Florin Iaru, carora însa nu le-am spus momentano nimic) si când dl Manolescu, refuzând cu delicatete sa semneze, mi-a spus: "Ceea ce scrii tu aci stim si noi, stiu toti, de altfel, dar din pacate nu se poate face acum nimic."


În fine, ultimul care a vazut samizadatu-mi in integrum a fost Ion Bogdan Lefter, care l-a frunzarit luni seara, 10 aug.1981, la Cenaclul de luni, amuzându-se de o deliranta poezie encomiastica decupata din "Saptamâna" si semnata Traian Iancu, dupa care, mai aratând si altor cenaclisti (nu prea multora, evident, si-n secret) "NU!"-ul meu si vazând ca nimeni nu se-nghesuie sa-mi devina comiliton, când am plecat, într-un târziu, de la Cenaclu, singur-singurel, m-a cuprins lehamitea si, de ce sa n-o spun, deznadejdea, asa ca am început sa rup paginile cele mai virulente din caiet (mai ales acelea care se refereau violent la Ceausescu) si sa le arunc în Dâmbovita, pe masura ce înaintam pe lânga canal, fara macar sa am prevederea de a ma uita în urma mea, sa vad daca vulpea nu le recupera din apa, cumva. În aceeasi seara-noapte, pe o straduta de pe lânga hotel "Venetia" unde eram cazat, ultimii care au vazut "NU!"-ul (însa în forma deja ciopârtita) au fost Sergiu Filip & Angela Marinescu.


Procesul asta-i pentru mai târziu


Ati dat în judecata „Cartea Româneasca”, fapt fara precedent în lumea comunista de la noi.


În septembrie 1981, dupa ce în august 81 esuasem în a doua tentativa de Apel (din pricina aceleiasi surse !), am primit un biletel de la N.Manolescu, pe adresa de la CUASC Izbiceni, în care mentorul nostru de la Cenaclul de luni ma ruga sa vin pâna la Bucuresti, fiindca are sa-mi comunice o chestie importanta. M-am întâlnit cu dânsul peste câteva zile, iar acesta, spre uimirea mea amuzata, mi-a spus ca fusese chemat la securitate, iar acolo baietii îi strigasera: "Daca nu-l potoliti pe Viorel, îl legam!" "Bun, si cum pot eu sa-l potolesc?" le-a replicat criticul. "Publicati-l naiba odata, ca sa nu mai aiba motiv sa tipe ca nu e publicat si aratati-i ca va luati mâinile de pe el, daca nu se potoleste!" i-au zis baietii. Am priceput deîndata - si mi s-a confirmat atunci când am vazut dosarul de la CNSAS - ca baietii, stiind cât de mult îl respectam si-l iubeam, ca de altfel toate generatiile literare dintre 60-90, pe N. Manolescu, pur si simplu l-au manipulat pe onestul om sa ma cam santajeze sau/si eventual sa ma cumpere cu o promisiune de publicare a cartii.


Dl Manolescu mi-a cerut sa-i aduc volumul pe care îl citisem la Cenaclul de luni, ca sa-l depuna la concursul de debut de la "Cartea Româneasca", iar în privinta politicii mi-a dat de-nteles ca n-ar vrea, totusi, ca numele sau sa mai fie implicat în actiunile mele, fiindca din pacate asta e situatia: el n-are structura unui Tudor Vladimirescu (asa cum a spus-o si Marin Preda, n-asa?) si crede de altfel ca nici eu - un impulsiv din fire - n-am chiar toate datele unui politician, ce tre' sa aiba arta compromisului si realismul în sânge etc., etc. "Însa sa ne întelegem - a tinut sa-mi precizeze N.Manolescu, în timp ce peripatetizam prin Bucuresci, cu filajul dupa noi, evident -, eu nu-ti spun nici sa faci, nici sa nu faci ceea ce faci." Dupa aceasta, în 1982, volumul mi-a fost premiat la concursul de debut de la Cartea Româneasca (N.Manolescu mi-a spus ca cel mai aprig sustinator al meu acolo a fost presedintele juriului, G.Balaita!), iar eu am asteptat sa fie publicat în 1983-84, cum suna anuntul privind rezultatele concursului.


Or, vazând ca editura nu se tine de cuvânt nici în 83, nici în 84, nici în 85, si dupa o corespondenta univoca, de altfel, cu redactorii mei de carte, F.Mugur si M.Ciobanu - Dzeu sa-i ierte! -, dar si cu directorul si "protectorul" meu din juriu, G.Balaita, spre sfârsitul anului 1986 am chemat în judecata, la judecatoria sectorului 1 Bucuresti, pe pârâta editura Cartea Româneasca, solicitând onor instantei sa binevoiasca a pronunta o hotarâre prin care sa o oblige sa-si respecte promisiunea publica de recompensa, adicatelea sa-mi publice manuscrisul "Poemul de otel" asa cum l-a premiat, iar nu cenzurat sau, în limbajul lectorilor, periat.


Sperati sa câstigati?


Nu-mi faceam nici o iluzie ca voi câstiga procesul. De altfel, mi-am explicat gestul chiar la timpul respectiv, ad-hoc, cum ar veni, într-o epistola catre N.Manolescu: "Corabia, 03.04.1985 // Iubite Maestre, // În curând voi porni proces împotriva Cartii Românesti, proces simbolic, vezi bine, caci nu-mi fac iluzia ca voi obtine de la justitia orei ceea ce n-am obtinut de la confratii clipei: dreptu de autor… Procesul asta-i pentru mai târziu (stiu eu cât de târziu!): când se va dezvalui cum, în chip firesc, poetu’ ala a fost incompatibil, absolut de neatins cu talpa iadului (si nu pentru ca ar fi fost asta prea rea, odioasa, ci pen’ ca e aiuritor de proasta, de urâta), si nu pentru ca el ar fi vrut asa, dar pentru ca totul îl chema la asa ceva: norocul, fapta, soarta…// Cineva - poate chiar dumneavoastra -, constrâns de ratiunele actualitatii (profund întemeiate, în felul lor) ar putea sa zica: cine mama dracului mai e si asta, de se crede ala, ce scofala a dat, ce-a fatat, cine a auzit de el, ce darâma si ce zideste „opera” astuia, azi ?// Dar, bre, curând de tot multe dintre ratiunele clipei vor fi spulberate, asta e! Chiar si – mai ales – inexistentul de azi va avea atunci drept de cetate, dar putin, aproape nimic din ceea ce pare a fi. Repet : pare a fi (are ratiuni parelnice, mincinoase, monstruoase, e un cancer); caci nimeni, de când lumea, n-a pomenit real fara libertate si arta fara adevar. Nu-i asa?// Si atunci de ce, pentru cine si pentru ce?// Mai scrieti?//Al dumneavoastra,/vp."


Mai departe, dupa ce am introdus actiunea, m-am pomenit cu o invitatie - deci nu citatie, atentie - de la judecatoria sector 1, rugat fiind sa ma prezint la tov. presedinte Alin Burea. M-am dus, iar tov. prezident (un tip distins, dar probabil baiat deja conjurat, asa cum aveam sa gândesc imediat dupa revo, când l-am vazut pe distinsul domn în preajma unor functii specifice, ca sa zic asa) mi-a spus ca actiunea mea poate fi înscrisa pe rolul judecatoriei dumisale, nici o problema, însa ar fi bine ca io s-o mai perii pe ici, pe colo, prin partile esentiale, ca sa fie mai mult juridica, decât poietico-politica. I-am spus ca-nteleg doleantele lu’ domnia sa si drept urmare mi-am luat actiunea înapoi, am periat-o de cuvintele-moroi si-am reintrodus-o joi, numai ca joia asta a cazut în anul urmator. Si deci dosarul care s-a derulat la judecatoria sector 1 a fost nr.611/1987, în loc de ics/1986. Presedinte la procesul de fond (unde eu mi-am numit un procurist, pe bunul meu pretin, Petre D., asa, de-al naiba...) a fost un tov. Anghel Viorel, al doilea judecator fiind Niculina Iorgovan, sotia lui Antonie Iorgovan. Evident ca instanta mi-a respins actiunea, însa la sfârsitul sedintei de judecata presedintele V.Anghel (ajuns dupa revo, ca si Niculina Iorgovan, judecator la Curtea Suprema) l-a chemat la el în birou pe procuristul meu si i-a sugerat sa ma roage sa trec pe la dumnealui cât de curând, dându-i semne vadite ca simpatizeaza cu actiunea mea, dar ca n-are ce face. (Nu m-am dus). Am introdus si recurs, biensur, însa n-am urmarit ce s-a mai întânplat în continuare; în orice caz, socotesc ca daca printr-o minune as fi câstigat, as fi aflat si io.


Cum stiati în 1980 ca regimul comunist e pe duca?


Pentru cine avea cât de cât minte si nu era o lichea oportunista, ultraegoista sau jemanfisista, era limpede ca Lagarul în care traiam nu putea sa continue la infinit asa, dar nici sa fie reformat, întrucât sandramaua era asa de perfecta în alcatuirea-i monstruoasa, încât chiar si-un cui daca ai fi scos din ea, se darâma cu totul, precum un castel din carti de joc. Sfârsitul utopiei comuniste era o chestiune de timp, iar când Rony si cu Papa de la Roma au intrat pe fir - deodata cu "Solidaritatea" mesterului electrician Walesa, cam prin 1980 - timpul începuse deja sa se grabeasca pentru comunizm. Si nu era nici o mare filozofie sa pricepi asta, ci trebuia doar sa ai curaj sa privesti în viitorul destul de apropiat.


Ei l-au ucis pe poetul Viorel Padina


Cine a învins pâna la urma? Dumneavoastra? Ei?


Nu-mi mai fac iluzia, acum, ca eu am reusit sa scap din gheara Secu si sa nu fiu pedepsit mai aspru, atunci, datorita exclusiv abilitatii mele de a ma descurca în fata anchetatorilor, asa cum am crezut pâna la un moment dat. Sigur ca si "calculatorul" meu, "Ave", a avut un rol în propria-mi salvare, precum si destinu', însa, la modul serios vorbind, daca n-am fost arestat, inculpat pentru art.166 cod penal - cum mi s-a atras în mod insistent atentia - si condamnat la ani grei de puscarie, aceasta s-a întâmplat din cauza faptului ca, nefiind totusi un anonim, ci un membru al "Cenaclului de luni", celebru înca de pe atunci, deci facând parte din gruparea literara a tineretului din jurul criticului Nicolae Manolescu (a carui posibila dizidenta, având în vedere notorietatea sa în lumea literara, reprezenta un adevarat cosmar pentru Secu, din câte mi-am dat seama), baietii s-au temut sa ma aresteze si sa ma inculpeze, spre a nu stârni "cuibul de viespi" al intelighentiei.


Din câte am aflat de la Vlasie, imediat dupa ce a auzit ca am fost retinut, pe 10 octombrie 1980, Nicolae Manolescu s-a prezentat la George Macovescu, fost ministru de externe ceausist, la acel moment presedinte al Uniunii Scriitorilor, si l-a avertizat ca daca nu va interveni pentru eliberarea mea imediata, el - coordonatorul "Cenaclului de luni" - nu raspunde pentru ceea ce va face studentimea. "V-am avertizat ca aici se va ajunge daca nu acordati libertate creatorilor si tinerilor!" i-ar fi strigat dl Manolescu politrucului. Deci iata care este explicatia impunitatii mele; atât timp cât nu s-a facut mare vâlva în jurul meu, iar "Europa Libera" nu a intrat pe fir, bineînteles ca Secu nu era atât de tâmpita sa faca din mine un martir si sa-si ridice studentimea si intelectualitatea în cap. Securistii s-au multumit sa ma fileze strâns, plasându-mi o "sursa" chiar printre semnatarii Apelului meu, si sa-mi puna apoi capac ori de câte ori se ivea ocazia sa ies de subt obroc. Desi nu l-au omorât pe "Ave" ca pe Ursu si nici nu l-au bagat în puscarie sau expulzat ca pe Goma, totusi ei - cenzorii si securistii - l-au ucis pe poetul Viorel Padina. Sau nu?*


Sorin Cucerai


*Viorel Padina poate fi întâlnit cel mai des în spatiul nematerial al internetului, mai ales la http://www.avp-online-three.blogspot.com.



N.R. Dl.Nicolae Manolescu, pe care l-am rugat sa parcurga acest text, confirma exactitatea informatiilor din intreviu, mai putin una : si anume, ca domnia sa ar fi fost chemat la Securitate unde i s-ar fi cerut : "Publicati-l naiba odata, ca sa nu mai aiba motiv sa tipe ca nu e publicat". În epoca, dl. Manolescu nu avea nici o putere de a publica volume ale vreunui scriitor. În plus, cei care interzisesera publicarea erau tocmai securistii, prin "antenele" lor din mediul editorial, si nu criticii literari. Si atunci, de ce ar fi insistat Securitatea pe lânga un critic literar sa "publice" un autor pe care tocmai ea îl interzisese ?! (Mircea Mihaies)



Interviul a aparut in nr.8 (1487) din 21 august 2006 al revistei ORIZONT, condusa de Mircea Mihaies. Interviul fusese refuzat anterior de "22"-ul Grupului de Dialog Social al colegului rezistent Filipescu si de "Observatorul cultural" condus de Carmen Musat & asociatii... Voi reveni cu comments & doc's in legatura cu N.R.-ul lui my friend Mircea Mihaies... // avp