Apelul catre Europa si documentele sale
Varianta scanată a documentului :
- Documentul de mai jos (datat la Securitate: “xcopie 7 oct.1980“) se găseşte la dosarul 4041 de la CNSAS, ce cuprinde dosarele de urmărire informativă (d.u.i.-urile) “Cronicarul” şi “Poetu“. Este al doilea din cele 5 exemplare iniţiale ale Apelului, exemplar nesemnat, predat securităţii de unul dintre turnătorii mei, chiar în ziua în care se va fi semnat exemplarul nr.1 ;
- Exemplarul nr.1, semnat pe 07.10.1980 (Viorel Padina, Angela Marinescu, Eugen Suciu, Sergiu Filip) la Bucureşti, a fost distrus de Călin Vlasie, la Piteşti, unde eu i l-am înmânat pe 8 oct. 1980, spre a-l expedia “dincolo” (la CSCE de la Madrid), aşa cum ne înţelesesem în prealabil (pe Vlasie l-a speriat ştirea că fusesem reţinut de Securitate, între timp) ;
- Exemplarul semnat cu ocazia celei de-a doua tentative de Apel, în august 1981 (Viorel Padina, Petre Dincă, Sergiu Filip), exemplar cu care securiştii m-au surprins asupra mea în momentul percheziţiei de la Hotel Veneţia, pe 11.08.1981, precum şi samizdatul “NU!” (subintitulat: “organ anticomunist, prim-redactor: A.V.Padina”) nu le-am regăsit la dosarul de la CNSAS (aceste documente rămânând la alt organ de securitate - cel mai probabil Securitatea Bucureşti -, care nu le-a mai predat la CNSAS).
- Povestea lui Ave o puteţi ceti aici. Documentele Apelului au fost prezentate fragmentar la expoziţia “Înscrisuri duşmănoase” de la Muzeul Literaturii Române (2005), iar actualmente ar trebui să se regăsească – aşa cum m-a asigurat dna Doina Jelea - în permanenţa Muzeului Rezistenţei de la Sighet (însă am înţeles de la un prieten că până la urmă n-au mai ajuns acolo, zmecherosii băieţi organizatori făcându-le probabil pierdute pe drum, spre a-i arăta publicului doar pe disidenţii oficioşi… oops). Restul e destin, vba ceea : “Ce mai vreti si cu destinul ? Politica e destinul” (Napoleon I)
Transcrierea documentului (pe exemplarul original al Apelului cuvintele evidenţiate cu italice în textul de mai jos erau scrise cu roşu) :
Apel către Europa
Securitatea europeană nu va fi practic realizată doar prin iniţiative menite a contribui la evitarea războiului, ci prin acţiuni ferme de conlucrare în vederea susţinerii tipului istoric de civilizaţie europeană şi a tipului de om european corespunzător. Situaţia de pace sau perpetuarea puterilor dintr-un moment dat nu înseamnă prin ea însăşi, securitate europeană ; grupările aflate la putere în Europa sînt purtătoare ale unor tendinţe - istorice, politice, culturale - divergente, unele dintre ele extrem anti-europene ; si deci a promova securitatea europeana în acest sens ar însemna în fapt proliferarea continuă a forţelor inamice Europei, iar pînă la urmă crearea unei stări de profundă insecuritate pentru omul şi spiritul european.
Ce este acest om european ? Este tipul actual de om, fundat pe raţiune, voinţă, individualitate (ştiinţă, acţiune, constructivism, libertate). Salvgardarea păcii în Europa trebuie nemijlocit condiţionată de salvgardarea elitei europene (a omului şi stilului european), în caz contrar pacea neînsemnînd decît o degenerare treptată, cap-de-pod pentru invazia unor forţe străine, obscure, străvechi, depăşite de istorie. A fotografia Europa cu blitz-ul îngerului nuclear ori a o expune “aburelii magice” a Orientului e, din punctul de vedere al consecinţelor, acelaşi lucru.
Ca locuitori ai unei ţări de graniţă răsăriteana a Europei, românii au resimţit cel mai acut, de-a lungul timpului, expunerea la Orient. Orientalizarea noastră ca naţiune nu ne poate fi însă imputată ; ea nu se datorează nu unei imanenţe etnice, ci faptului că am fost abandonaţi.
Enclavă europeană, poporul român – care vorbeşte o limbă latină – a fost lăsat singur, în timp, în faţa ortodoxismului, turcismului, comunismului : intruziuni orientale. Abandonînd terrele valahe, Principatele danubiene şi apoi România în gura Orientului, Europa credea că e vorba doar de a lăsa sa fie devorate graniţele unui popor oarecare, pe cînd în realitate erau violate graniţe europene şi oameni europeni. De altfel, aceeaşi politică - de o uimitoare lipsă de prevedere - Europa a dus faţă de întreg răsăritul său istoric.
Ortodoxismul a lucrat în România în sensul moleşirii latinităţii originare, al inhibării activismului şi voluntarismului specific acestei rase, al devitalizării treptate. Dintr-o etnicitate plină de iniţiativă, cu o puternică personalitate virilă, ortodoxismul a făcut o turmă de sclavi, un harem pus la dispoziţia bărbăţiilor imperiale de pretutindeni. Principiul ortodox : “Orice împărăţie este de la Dumnezeu” a fost inculcat poporului sub forma neaoşă: “Vin ai noştri, pleacă ai noştri !”, ceea ce a permis ca toţi străinii ce ne-au calcat de-a lungul vremii (de la Huni pînă la Ruşi) să ajungă sa ne fie străini stăpîni. Feminitatea, frica, supuşenia, pasivitatea, ospitalitatea laşă au pătruns masiv în mentalitatea urmaşilor legiunilor cu acvilă şi ai oştirilor cu cap de lup, îndepărtîndu-i de matca lor (fundată pe urbanizare, meşteşuguri, comerţ, război) şi implantîndu-i într-un stil de viaţă specific oriental, tradus prin lentoare spirituală, ruralism, anistorism, depolitizare, absenteism social. Termenul de “valah”, care la origine însemna “roman”, a ajuns sa însemne “cioban”. Cetăţile fortificate, castrele romane şi davele, importantele centre urbane s-au ruinat prin neuz, ţara fiind împînzită cu atemporale obşti săteşti şi cu mănăstiri : consecinţe şi cauze ale orientalizării. Drept urmare, şi cultura acestui popor orientalizat va deveni, pe de o parte, folclorică, arhaizantă, iar pe de alta, bisericoasă la modul cultic, dogmatic. Orice notă de intelectualitate, de iniţiativă, de libertate lipseşte şi prin urmare lipseşte elita. Nici o personalitate nu poate irumpe în afara dogmei, relieful ideal e “spaţiul mioritic”, cuminţenia duce la hieratism, raţionalitatea şi artisticitatea trebuie să dispară. E o teribilă încremenire bizantină, consecinţă a unei utopii a aşteptării, o răbdare imbecilizantă, o mortificare continuă, o degenerare. Orientul pătrunde în acest spaţiu european (lăsat fără apărare) prin toţi porii, prin fisurile etnice, insinuîndu-se cu viclenia somnului religios.
Dominaţia otomană - extinsă pe durata a câteva secole -, din contra, a vulgarizat poporul. Vulgarizarea, în acest context, trebuie înţeleasă în sensul deschiderii bruşte, catastrofice, a supapei vitalităţii populare - inhibate de ortodoxism - către un mod de viaţă dezaxat, ceea ce se va numi balcanism. Frustrat de independenţă şi spoliat de specificitate, pe de o parte, năpădit de o concreteţe barbară, pe de alta, poporul îşi va canaliza energia într-o viaţă tipică de bîlci oriental, impur, iraţional, lipsit de orice teleologie. Lenea, corupţiile, hoţiile, prostituţiile de toate felurile pătrund debordant.
Pe acest teren entropic, degradat pînă la nefiinţă, utopiile prind foarte uşor rădăcini. Iar cea mai teribilă dintre utopii este comunismul.
Comunismul n-are nici o cauză reală, nici cea mai mică aderenţă la natura actuala a omului ; el nu numai că nu vine în întîmpinarea evoluţiei fireşti, dar o contrazice în mod monstruos : prin totalitarismul ce-l caracterizează el deturnează forţa de impact a selecţiei naturale, care a fost şi va mai fi motorul lumii pentru cel puţin încă 500 de ani.
Dacă se poate totuşi vorbi de o “cauză” a regimului comunist, prin care el subzistă, aceasta e resentimentul popular contra elitei. Lipsit de aportul înaltei intelectualităţi - pe care de altfel o abhoră - şi deci aflat în imposibilitate de a-şi transfera vitalitatea în sens constructiv, poporul ejaculează într-un jet de aversiune contra elitei şi împrumută această aversiune grupului popular aflat la putere, care o transformă în represiune. Departe de a folosi poporului, istoricităţii sale, acest resentiment, eliberat şi permis de către regimul comunist, nu serveşte aşadar decît funcţionării grupului barbar aflat la putere. Dacă acest grup ar fi o elită, ar folosi puterea în sens constructiv ; dar fiind ceea ce este, dictatura proletară nu are decît sensul clasicei barbarii. Prin aceasta, ea resuscită forţe străvechi, anacronice, şi creează grave pericole de deviere a motricităţii specific umane şi de perversiune a istoriei.
Iisus a precizat: “Vremea mea n-a venit încă” (şi prin aceasta sublinia că viziunea sa e, încă, o utopie). Marx însă a crezut că vede aci, în determinarea pur materială, cheia vremilor. Lenin, profitînd de moliciunea şi deci de maleabilitatea unei naţiuni orientale, a reuşit să pună în practică o utopie. Hitler a făcut o uşoară rectificare acestei năluci comuniste, fundamentînd-o pe ideea nazistă. Mai departe există lagărul comunismului.
Vom încerca sa descriem în continuare modelul şi schema (simplă) de funcţionare a unui asemenea lagăr (cu referire specială la situaţia din România, unde ne-am născut şi trăim). Prima condiţie de existenţă a acestuia e, desigur, graniţa statului comunist, perfect asimilabilă unei împrejmuiri de sîrmă ghimpată, cu rolul de a împiedica intrarea în lagăr a persoanelor inamovibile indezirabile, dar mai ales de a face imposibilă orice evadare din lagăr a cetăţenilor-Haftlingi. O a doua graniţă, imaginară, dar nu mai puţin teribilă, o formează cenzura. Cenzura întreprinde o selecţie partinică în informaţiile ce descriu lumea, dislocă, taie adevărurile considerate periculoase, le precizează în interes comunist pe cele vechi, le ajustează pe cele echivoce, prelucrează totul conform programului de educaţie socialistă şi, în fine, varsă (prin mijloacele de mass-media, monopol de stat) în ochii şi urechile Haftlingilor o imagine convenabilă a lumii.
O data izolarea obţinută (prin intrarea în funcţiune a celor doua tipuri de graniţă) se trece la procesul de îndobitocire si dezumanizare, ceea ce se cheama viaţă sau educaţie comunistă. Începînd încă din primii săi ani şcolari, micul Haftling (şoim al patriei, pionier, utecist) e supus unei intoxicări sistematice cu lozinci utopice, marxiste. I se inoculează dragostea faţă de partid, socialism, patrie (dar i se oferă o imagine a acestora mitizată în spirit comunist, falsificată). Datele sale fundamentale ca om (achiziţii milenare ale speciei), individualitatea, libertatea, sexualitatea, religiozitatea, curiozitatea, spiritul de contradicţie, luciditatea, iniţiativa îi sunt total inhibate. Adolescentul ce rezultă e, de regulă, un ins despersonalizat, mutilat sexual, de un idealism atroce, complet dezarmat într-o realitate ce i se va arăta, de acum încolo, odioasă.
Lipsit de proprietate (care i-a fost prădată “în numele poporului” ) şi de dreptul de a o avea (dincolo de limitele strictei necesităţi), Haftlingul comunist ajunge literalmente la discreţia conducerii lagărului, care deţine, practic, totul. Orice libertate, autonomie, identitate prin opoziţie, onoare, nume, firmă sînt imposibile. Se tinde către înmatricularea într-un tipar unic, monstruos, al aşa-numitului “om nou”, al cărui model străveziu e sclavul (sau robotul ?!). De altfel, cetăţeanul e silit să muncească (cu un salariu la limita de jos a pauperităţii) nu numai pentru a evita inaniţia, dar, recent, au fost promulgate chiar legi speciale care îl obligă (necondiţionat) la muncă - sub sancţiune penală -, pentru ca în felul acesta administraţia lagărului să obţină participarea totala a Haftlingilor la punerea în practică a unor asemenea “programe de dezvoltare” *[1] delirante. În aceste condiţii, e firesc ca Haftlingul din lagărul comunist (spoliat de tot ceea ce i-ar fi putut prelua tensiunile acumulate inerent de existenţa lui ca fiinţă, plus fiinţarea lui ca Haftling) să fie disperat, isterizat, deprimat, terorizat, angoasat, umflat de infinite impulsiuni refulate, îndobitocit de frustrări etc. Si ce posibilităţi de eliberare are el ? Practic, niciuna. Tristeţea clasei lui o sublimează pe căi catastrofice: în corupţie, alcool, infracţionalitate, ignobilităţi, ţigănii, kitsch. El se află deci aproape de a-şi pierde nu numai specificul lui ca ins aparţinînd unei naţiuni oarecare, dar şi specificul lui ca om.
Ilustrativ, iată, pentru nivelul intelectual rudimentar şi pentru totala lipsă de vocaţie istorică (aşadar de a conduce) în care se scaldă regimul comunist e faptul că acesta nu înţelege şi nu dovedeşte că ar fi înţeles vreodată rostul democraţiei reale. Pentru belferii ideologiei comuniste pare a fi complet obscur adevărul că democraţia (cu instituţiile ei) e actuala unică modalitate istorică (raţională) de eliberare a tensiunii vieţii, a motricităţii specific-umane (care altfel ar face din lume un infern, un big-bang continuu). În loc de a se acumula exploziv, sufocant, această motricitate e sublimată în haosul aparent al instituţiilor democratice şi capătă astfel sens constructiv, realitate istorică (aşa cum explozibilitatea potenţială a unui reactor atomic, controlată prin miile de tehnici de îmblînzire, sfîrşeşte prin a deveni utilă). Apărătorii moralei comuniste, de pilda, sînt oripilaţi de “eliberarea sexului”, de “pornografia” ce se practică în Occident, iar esteticienii marxişti condamnă, la rîndul lor, “decadenţa” artei de avangardă etc; în fapt, nu se înţelege că acestea sunt forme civilizate prin care statul controlează, în primul caz, energia frustă a maselor de tineri, iar în al doilea, tensiunile elitei intelectuale. Libertatea reală a presei şi cuvîntului, proprietatea, dreptul la grevă, paşaportul, critica, tolerarea mişcărilor de tot felul etc. au acelaşi rost: de a decanta, în ultima instanţă, sensul constructiv, istoric, al motricităţii umane. Şi dimpotrivă: represiunea totală pe care o practică conducătorii comunişti (şi care nu poate fi niciodată bine intenţionată) nu duce decît la explozie sau la dracu.
Dar oricît de teribil şi de inuman ar fi acest lagăr comunist, iată că el este suportabil, totuşi, pentru Haftlingul de rînd: pentru “omul din popor”. Pentru acest oriental sau orientalizat (pregătit în mod originar să suporte totul, cu infinită moliciune orientală, ca o res) nimic nu pare a fi atît de grozav încît să-l determine să protesteze. Tragedia deci nu se petrece, cu adevărat, cu acesta. Ea începe abia atunci cînd malaxorul comunist întîlneşte corpuri şi conştiinţe mai dure, încă neîndobitocite, nedevitalizate, neorientalizate, neortodoxe ; aşadar, atunci cînd dinţii săi întîlnesc oameni europeni, intelectuali. Intelectualii sînt coşmarul conducerii lagărului, sînt cei ce n-o lasă să horcăie în somnul utopiei sale. Căci, iată, ce tot vor aceşti scriitori şi artişti, aceşti savanţi care nu ştiu decît să critice şi să ceară bani, libertate şi alte porcării occidentale şi care pun astfel beţe în roatele malaxorului ? S-a ajuns pînă acolo încît conducerea Lagărului să nu-şi poată îndeplini în bune condiţii, din cauza acestora, misiunea sa istorică de formare a omului nou, perfect îndobitocit şi aplatizat. Ei bine, ce fel de conştiinţe or fi avînd şi ăştia, de nu pot fi manipulate ? Ia sa facem o şedinţă la Comitetul Politic Executiv şi să vedem despre ce e vorba. Să-i intimidăm, să-i dăm pe mîna securităţii, iar dacă vor continua s-o facă pe deştepţii, să-i legăm. Doar nu vom rata un potenţial popor de oameni noi, viitorul nostru ştiinţifico-fantastic, din cauza cîtorva inşi decadenţi, reacţionari...
Aceşti inşi decadenţi apelează azi la Europa ; dacă sîntem atît de puţini, aceasta se datorează faptului ca mulţi dintre colegii şi compatrioţii noştri sunt terorizaţi, inhibaţi de perspectiva privării fizice de libertate şi a represaliilor, alţii au conştiinţele deja castrate, orientalizate, obsedate de ideea supravieţuirii cu orice preţ, iar ceilalţi, în fine, cei mai mulţi, nu mai sînt. Rugaţi-vă pentru ei !Semnează :
[1] . (Notă de subsol la pag.4) * Un astfel de “program”, în România, ambiţionează să aducă această ţară în rîndul statelor puternic industrializate, ceea ce în sine ar fi stimabil, dacă n-ar fi, în realitate, absurd. Ca să ajungă acolo unde sînt, americanilor, de pilda, le-au trebuit două sau trei secole ; or, ai noştri promit să-i imite în 3-4 decenii, ceea ce nu numai că e o naivitate, dar e o nebunie. Un mileniu de viaţă arhaică, orientalizată, nu poate fi anihilat prin efortul unei singure generaţii. Foştii păstori, aduşi prea repede şi prea masiv în uzine, devin pur si simplu carne de tun. Pe de alta parte, agricultura, lipsită de forţa de muncă necesara şi nesusţinută cu o tehnologie specifică avansată, decade. Supusă unei presiuni bruşte, nefireşti, o naţie întreagă risca să fie bulversată. Se face politică de stat din iluzia că un popor, ca un cauciuc, ar putea fi întins pînă se rupe - Nota autorilor
